Când ochii îi închid
Visez: la un izvor de veselie
La o jucărie ca-n copilărie
La o familie plină de iubire
Dar... într-o secundă totul se năruie
Mă răpeşte o stare de furie
În care mă adâncesc şi nu vorbesc
Iar la suprafaţă cu greu ies
Cum să pot uita răutatea din privirea ta ?!
Reproşul tău atârnă greu în sufletul meu
Iar nervozitatea ta, mă face să fiu alta
Nu pot să trăiesc aşa mereu!
În dorinţa ta de a-mi face bine
Ai trecut cu totul peste mine
Peste dorinţa,peste viaţa mea
Pentru a-ţi atinge scopul în sine...
Şi care era acela ?!
De a mă educa ?!
Ai reuşit ceva!
Dar, prea puţin pentru aspiraţia mea
Ai reuşit să faci din mine
Un om trist dar, de bine!
Iar acum sunt un suflet rătăcit,
Care privesc fără speranţă spre zenit....
de ce avem noi oare setea de impalpabil lore? iar cand o atingem, oarecum, paradoxal, ne simtim in culmile fericiri universale, dar in caz contrar, constatand luciditatea..traim o tristete perpetua..una ce regizeaza oarecum inmormatarea sufletului si pozitivului, prematur..eu am scris odata o chestie "decat sa fiu pe culmile fericii si sa stiu ca ma pashte o avalansa de om, as dinamita intreg raiul, i-as face chiuretaj Afroditei si vasectomie lui Adam, pentru o frantura de ataraxie permanenta"...mai bine rational de cat gratios...totul se termina in haosul infernal..numit de om "trezire la realite"...ceea ce dupa cum ai constatat si tu...E DUREROS..
RăspundețiȘtergere